Idei noi - Andrei Marga Ştiri

Schimbări la Casa Albă

Written by redactia
                                                            
 
De la o săptămână la alta, este tot mai evident că noul președinte al Statelor Unite ale Americii va fi confruntat cu o lume răscolită de conflicte, nemulțumiri și nesiguranțe, care solicită schimbări de amploare. El va trebui să ia decizii într-un evantai de probleme mai profunde decât altădată. Mă refer aici la chestiuni ce vin din două direcții: schimbările din viața internațională și moștenirea pe care i-o lasă predecesorul.
Analizele de după 2010 (vezi Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012; Chen Jian, Diplomacy Leads to World Harmony, 2013; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2013; Henry Kissinger, World Order, 2014, etc.) ne-au obișnuit cu observația că se schimbă constelația puterilor ce imprimă evoluții nu doar regional, ci în lumea întreagă. Evenimentele ulterioare au reconfirmat-o.
După 1990, se putea spune că SUA sunt supraputerea hegemonică a lumii, cu atuuri economice, politice, culturale și militare fără rival. După 2010, situația s-a schimbat. Uniunea Europeană și-a consolidat capacitatea economică, China a devenit primul producător al lumii. Ea poate fabrica cele mai evoluate arme, iar Rusia a revenit la ponderea militară de odinioară. În domeniile menționate, fiecare dintre acestea a dobândit rangul de supraputere.Pe de altă parte, așa numitele „puteri regionale“ s-au redistribuit în lume. Statele Unite rămân supraputerea care influențează cel mai mult evoluția lumii, iar “secolul american”, cum l-a numit Joseph S. Nye în Is the American Century Over? (2015) continuă, dar – cum spun analiștii americani – America nu mai este dominantă. În decizii, Statele Unite au nevoie de conlucrarea altor țări.
Pe scenă nu a apărut un concurent de aceeași magnitudine pentru America. Dar Statele Unite nu mai pot opera în politica economică fără aranjamente cu Uniunea Europeană și cu China, în domeniul militar, fără acorduri cu Rusia și cu China, în sfera culturii, fără a lua în seamă ceea ce face China. Iar în politica externă, fără a pune propria “politică a dreptului internațional” în interacțiune cu “politica echilibrului” revendicată de Rusia și cu “politica armoniei” desfășurată de China.
Sub alt aspect privind lucrurile, războiul a luat înfățișări noi – fiind dus deja în circuitele bancare, sistemele informatice, rețelele de conceptualizare și în mulțimile pietonale – încât poți deține cea mai evoluată tehnică militară, fără să poți câștiga bătălii cu luptători răzleți.  “Democrația liberală” a Americii, care inspiră cea mai mare parte a lumii, “democrația dirijată” a Rusiei și “democrația în culori proprii” a Chinei vor continua să polemizeze, dar, așa cum arată dezbaterea actuală din SUA, Anglia și Germania privind democrația, vor lua act una de celelalte. Societatea redusă la concurență ajunge să ruineze concurența însăși, încât complementarea concurenței cu reguli de drept, valori ale justiției și morala bunei conviețuiri va fi necesară, dacă civilizația modernă este să înainteze. Statele Unite vor trebui să se alimenteze din nou din tradiția proprie a pragmatismului luminat și, mai exact, din proiectul “democrației ca formă de viață” pe care l-au generat (Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2016,pp.21-224),împotriva amăgirilor libertariene sau tehnocratice.  
Lucrurile pot fi privite și sub alt aspect. Președintele Richard Nixon s-a folosit de diferendul ruso-chinez de atunci și a lansat în 1972 cooperarea cu China (Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Niculescu, București, 2015, pp.89-115). Faptul a permis trecerea la o “lume în trei”, cu SUA, Uniunea Sovietică și China ca actori principali. Pe acest fundal, s-au pus în mișcare schimbările caracteristice epocii care a urmat. S-au putut realiza acordurile de la Helsinki (1975) și apoi întreg cortegiul de schimbări – recunoașterea statu quo-ului de după al doilea război mondial, asumarea drepturilor omului în declarațiile țărilor socialiste, constituirea dizidenței, revolta poloneză, respingerea comunismului de către mișcarea muncitorească, formarea primului guvern democratic postbelic în Europa răsăriteană, prăbușirea socialismului răsăritean și înlocuirea lui cu societatea deschisă, intrarea în organizația nord-atlantică a fostelor țări socialiste. Aplicarea maximei cunoscute a lui Bismarck – atunci când jocul este în trei, înțelept este să ai un aliat de fiecare dată – a permis Statelor Unite să conducă schimbarea efectivă a lumii.
Acum se pune întrebarea: va păstra America abordarea de atunci, sau politica lui Richard Nixon intră definitiv în istorie? Va prefera America dialogul cu puterile timpului, sau va lua, valorificându-și superioritatea, forma “imperiului” (vezi George Friedman, The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, 2011; Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, 2015) și va opera pe cont propriu?
Se mai pune încă o întrebare care nu mai este doar teoretică, cum pare la prima vedere: se va păstra metoda de abordare a lumii ce a făcut posibilă schimbarea istorică menționată? Este vorba de metoda care concepe viața internațională ca sistem cu actori multipli, din a căror interacțiune rezultă deciziile de succes. Este vorba de o metodă care presupune receptivitatea față de opiniile cetățenilor fiecărei țări și se opune subordonării acestora în raport cu considerente tactice. Se va păstra această metodă, sau se va reveni la caduca interpretare a  evenimentelor lumii doar ca joc al marilor  puteri?
Noul președinte al Statelor Unite moștenește în 2016 o lume bulversată, inclusiv datorită inconsecvenței, pașilor riscanți și lipsei de experiență din partea predecesorului. Merită reflectat asupra acestora, căci din ele este de învățat.
Barack Obama a venit pe scenă după ce Statele Unite au fost atacate pe propriul teritoriu, încât s-a adoptat o legislație care permite supravegherea persoanelor. Ca urmare, în America s-a reluat întrebarea dacă nu cumva libertatea individului este prea îngrădită de reglementări (vezi Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, 2012) care anihilează energiile acelui homo americanus care a fost locomotiva dezvoltării de peste Ocean. O Americă fără oameni întreprinzători care-și asumă că deasupra lor este numai Dumnezeu, o Americă a “corectitudinii politice (political correctness)” de orice culoare, o Americă birocratizată este o contradicție în termeni. În fața nevoii de a reafirma fundamentul Americii, care este libertatea persoanei, Barack Obama a procedat mai mult contemplativ, încât noul președinte nu va putea amâna luarea unei inițiative.
Barack Obama a preluat o Americă intrată în criza financiară din 2008 și a injectat imediat suma record de peste 1500 de miliarde de dolari în bănci și investiții. Apoi a intervenit cu câteva decizii în economie și a asigurat o creștere modestă, care nu se poate însă garanta. Este clar că neoliberalismul generează crize, iar globalizarea lansată în anii nouăzeci are nevoie de corectură, pe care economiștii care dau tonul, precum Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, sau James Galbraith, au configurat-o. Destul de repede, însă, Barack Obama a părăsit eforturile în această direcție, încât sarcina de a  da alternativa la neoliberalismul și globalismul actual s-a mutat pe umerii noului președinte.
Dacă se rămâne în neoliberalism – cu economie orientată de profit în orice condiții, cu politică ce țintește obținerea puterii cu orice mijloc, cu morala celui mai puternic – lumea va fi mai conflictuală și va deveni mai nesigură pentru oricine. Neoliberalismul are un potențial enorm de a pune în mișcare energii, dar antrenează cu sine slăbirea instituțiilor și a regulilor, care va crea dificultăți înseși societăților moderne.
Barack Obama a mutat focusul politicii internaționale a SUA din Europa în Asia, ce devenise centrul economic al lumii. Faptul a avut însă două consecințe, neanticipate, desigur. Prima, Europa a slăbit, iar relația SUA-Europa a avut de suferit, cu urmări pentru ambele. A doua, în Asia prezența americană este concurată de acum de forțe semnificative. Noul președinte va fi confruntat cu această situație relativ nouă în istorie: prezența europeană a Rusiei și prezența asiatică a Chinei s-au întărit continuu în ultimul deceniu, nu doar militar, și pretind noi acorduri ale supraputerilor.
Barack Obama a vrut să reducă prezența militară a Statelor Unite în țările vizate de “războiul global contra terorismului”, lansat înaintea sa, și a început retragerea trupelor americane. Ce a ieșit din această decizie se vede cu ochiul liber. S-a creat o zonă pe care au ocupat-o repede foștii combatanți ai dictaturilor din regiune, ceea ce a dus la “Statul Islamic”. În nici o țară vizată din regiune democrația nu a învins irevocabil. Terorismul, în loc să fie oprit, s-a lățit și s-a cuibărit în Europa, pe care o amenință acum pe față. La această oră, administrația de la Washington încearcă revenirea în regiune cu trupe, chiar dacă nu la sol, dar faptul nemulțumește și Rusia și Turcia, care nu stau pasive, iar Iranul devine o putere regională de care America însăși s-a obligat recent să nu facă abstracție.
Barack Obama a vrut o cotitură mai profundă pe harta politică pentru a feri Statele Unite de noi atacuri teroriste. El a lansat schimbarea dictaturilor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, sub deviza „America nu mai sprijină regimuri autoritare și pretinde legitimitate”. S-au prăbușit repede regimuri, dar ce a ieșit în regiune? Nici un stat nu a izbutit democratizarea, după un pasaj în care puterea s-a dat islamiștilor. Nici un stat nu supraviețuiește fără autoritarism. Chiar analize operate înăuntrul statului major al armatei americane (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015) atrag atenția că nu este soluție viabilă înlocuirea unei cleptocrații cu alta. Pe o mare suprafață, inclusiv în Europa Centrală și Răsăriteană, este clar că Statele Unite, ca supraputere hegemonică, au să-și asume că nu este de ajuns să înlocuiești o garnitură de șefi cu alta, dacă se vrea democrație de care cetățenii, nu doar clicile, să beneficieze. 
În fața unei Rusii ce-și restabilea, sub Vladimir Putin, „verticala puterii” în interior, își revenea economic și se profila din nou ca supraputere militară, Barack Obama a luat decizia „încercuirii (containement, endiguement)”. Aceasta are consecințe vaste. Nici un acord semnificativ în materie de arme nucleare nu a mai fost semnat, pe fondul unei situații noi, în care bombe cu focos nulear ajung pe piața liberă. Nonproliferarea nucleară a preocupat prea puțin. Soluții agreate de părțile implicate se întrezăresc anevoie atât în Ucraina, cât și în Siria, Libia sau în alte locuri. În fața unei Chine care lansează navete spațiale și a devenit al doilea producător mondial de tehnologie avansată, Barack Obama cochetează cu formula „încercuirii cu arme antirachetă”, și ea riscantă. A devenit clar că Bismarck trebuie completat în zilele noastre: nici o soluție durabilă nu se poate da în jocul în trei dacă nu se evită antagonizarea.
Barack Obama a vrut să interacționeze cu regimurile din Rusia și China în chestiunile interne ale acestor țări. Este, desigur, un fapt pe care orice țară a lumii civilizate îl acceptă: chestiunile interne ale nici unei țări de pe lume nu mai rămân rezervate, căci au efecte mai largi, și este salutar că democrațiile și instituțiile internaționale se preocupă de ele. Dar Barack Obama s-a retras devreme în clișee comode, în loc să valorifice șansa unor noi inițiative. Căci, oricum am lua lucrurile, nu mai suntem în vremea opacității la orice schimbare, a lui Brejnev, sau în vreo „revoluția culturală”, încât – așa cum cancelarii germani, de la Helmut Schmidt, la Gerhard Schröder sau Angela Merkel, au argumentat pe bună dreptate – discuțiile trebuie duse în termeni noi. Libertățile individuale, drepturile omului și democrația sunt valori fundamentale și nu sunt negociabile. Este însă nevoie de o nouă abordare, cu noi conceptualizări și perspective, pentru a putea fi promovate cu succes.
În joc este chestiunea mult discutată a convertirii conducerii în inițiative individuale, a guvernanței, cum se spune. Desigur că, în condițiile globalizării, transferarea deciziei spre baza societății a câștigat în importanță. Fără guvernanță bine înțeleasă nu mai este eficiență, și nici soluție! Însă, în același timp, a devenit tot mai limpede că și atunci când sunt largi posibilități de a lua inițiative proiectele de modernizare nu se pot pune în aplicare fără guvernare și că nu este exclus să funcționeze în fapt guvernări mascate. Altfel spus, dependența guvernanței de o bună guvernare democratică s-a impus recunoașterii. Puțini oameni iau acum în seamă subtilitatea dependenței guvernanței de guvernare, ce le marchează viața. De restabilirea înțelegerii profunde a chestiunii va depinde succesul în rezolvarea multor probleme.
Nici o țară din lume nu se bucura la sfârșitul anilor nouăzeci de capitalul moral al Statelor Unite. Pentru mulți, însă, abordarea  aplicată unei țări precum fosta Iugoslavie, mai apropiată de valori democratice decât oricare altă țară din Europa Răsăriteană, apoi intervenția fără acordul Consiliului de Securitate în Irak, mai târziu contiguitatea cu regimuri care au reluat calea corupției, precum cele din Afganistan sau Uzbekistan sau Nordul Africii, au lăsat urme. Nu altcineva decât cel mai prestigios filosof american al epocii, Richard Rorty, a semnalat la timp riscul irosirii capitalului moral. Problema este de a restabili aces capital, chiar dacă nimeni, realist fiind, nu-i poate pretinde cuiva, cu atât mai puțin unei supraputeri, să-i mulțumească pe toți. Administrația lui Barack Obama a încercat ceva, folosind orientarea spre „integritate” a unui jurist de anvergura neobișnuită a lui Ronald Dworkin, ca și aducerea printre consilieri a celui mai acut explorator al „virtuților politice”, care este Michael Sandel. Dar marea acțiune de reafirmare a capitalului moral al Americii este încă de înfăptuit.
Câștigătorul mai probabil de la această oră al alegerilor americane, Hillary Clinton, vine cu o introducere deja făcută în fiecare dintre problemele menționate: ca fostă primă doamnă, ca senator, ca secretar de stat. Este un avantaj, neîndoielnic. Ea vine ca persoană care a avut traseul unui șef al promoției sale pe diferite trepte ale formării și consacrării, ceea ce este acum rar printre cei ajunși șefi de state. Ea vine cu o cultură juridică – în drept civil și drept internațional – pusă în contact cu dezbaterile internaționale ale timpului.
Am avut, în 2012, două discuții cu Hillary Clinton –  la summitul de la Chicago și la reuniunea de la Paris consacrată Siriei (vezi Romeo Couți, România în schimbare. Interviuri, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013). Îmi permit să spun că personalitatea ei impresiona atunci prin excelenta memorie a istoriei situațiilor, capacitatea de a esențializa și de a lua decizii coerente și, mai ales, prin forța de muncă greu de concurat. Dacă este vorba de viziunea generală asupra societății, este clar, așa cum rezultă și din publicațiile sale, că este o viziune deschisă care a rezultat din valorificarea împreună a celor doi poli ai tradiției americane,  Thomas Jefferson și John Adams, în optica unui raționalism critic. Concepția geostrategică a lui Hillary Clinton s-a alimentat până acum din analizele lui Henry Kissinger, Paul Kennedy și Joseph S. Nye. Vom vedea care va fi punctul de sprijin în continuare.
Atuurile personale se valorifică îndeobște în opțiuni politice, care sunt decisive. În linia oarecum moralistă a democraților, întărită de Jimmy Carter, Hillary Clinton a pus în față drepturile omului, atât în chestiunile civile din America, cât și în acțiunea externă. Aceasta a avut rațiuni, dar a dus, strategic vorbind, și la dificultăți mărturisite în memorii. Ca secretar de stat, a ales să facă prima vizită la Beijing, unde a declarat că, „împreună, SUA și China pot pune capăt crizei din lume”, dar a căutat să întâlnească dizidența și, ca efect, și-a distanțat gazdele. Relativ la Rusia, a vorbit de „resetarea” relațiilor, dar s-a preocupat de acțiunea ONG-urilor, ceea ce a răcit atmosfera. Considerentele morale sunt firești, dar, în relația supraputerilor actuale, discuția începe, prin forța lucrurilor, cu cooperarea.
În orice eventualitate, ceea ce a spus candidatul republican Donald Trump nu va rămâne nevalorificat. Cunoscutul miliardar nu a avut pregătită argumentarea pentru bătălii în care se discută fapte, dar prea puțin soluții cu bătaie lungă, și gesturi din biografii, fără a se examina suficient ceea ce se propune. În mod inevitabil, însă, multe dintre întrebările și temele sale vor continua să fie pe agendă, dincolo de rezultatul de la urne. A dus implicarea militară a Americii la Golf la democrație și pacificare? Cum s-ar putea democratiza societăți pe solul unor tradiții refractare? Nu cumva noua migrație a popoarelor obligă la soluții noi? Nu cumva America pierde prea multe bătălii locale? Nu cumva ea ar trebui să fie precaută când decide pe cine sprijină în diferite țări, pentru a-și păstra capitalul moral? Nu cumva apărarea a devenit o operă comună a celor implicați? Nu cumva intervențiile în alte țări sunt mai eficace dacă au un solid suport democratic? Nu cumva protejarea vieții și creșterea demografică cer cu totul alt sprijin pentru mame? Nu cumva trebuie înlocuit stilul formalist de a face politică, ce face ravagii în lume, și aduși în față oamenii de inițiativă? Nu cumva lumea de după 2010 cere schimbări de concepție în relațiile internaționale? Multe dintre întrebările pe care Donald Trump le-a adresat Americii sunt valabile, de fapt, pentru întreaga lume.
Chiar dacă elaborarea unor idei nu a fost suficientă, Donald Trump este simptomul limitelor unor abordări – cea neoconservatoare a lui George W. Bush și cea neoliberală a lui Barack Obama. Ora pare să fie a despărțirii până la capăt de ele.
Barack Obama a preluat, după o experiență juridică curentă, sarcini ce s-au dovedit enorme. Chiar și cei care au contribuit la  profilarea lui – de pildă Emanuel Rahm sau David Axelrod – au plecat devreme în altă parte. Hillary Clinton vine cu un bagaj de cunoștințe diferit și cu o experiență instituțională incomparabilă. Donald Trump  reprezintă o optică ce valorifică o formație inițială de militar și o experiență solidă de întreprinzător. Va angaja noul președinte al Statelor Unite, oricare ar fi, necesarele schimbări? Este marea întrebare a acestor luni. (Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, în pregătire pentru tipar).
Andrei Marga

About the author

redactia

Leave a Comment