Idei noi - Andrei Marga Ştiri

Chestiunea monarhiei acum

Written by redactia
Foarte probabil, discuțiile în jurul reginei Ana și funeraliile memorabile prin decență și rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întărit în convingeri pe adepții monarhiei și i-au pus pe gânduri, dacă nu cumva i-au convertit, pe mulți dintre ceilalți. Nu știm destul de exact proporția monarhiștilor și nu-și au rost speculațiile. Pentru mulți cetățeni se pune însă acum, mai deschis decât altădată după 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republică precum cea ai cărei decidenți nu reușesc democratizarea, nu izbutesc să pună în mișcare energiile țării și să croiască șanse cetățenilor? Sau o monarhie care promite, măcar din poziția de alternativă, restabilirea demnității persoanelor, democrație, o viață civilizată în comunitățile românești lovite încă de sărăcie?
La această întrebare nimeni nu poate da un răspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fără a-și mărturisi traseul propriu. De aceea, aș menționa că aparțin generației ai cărei părinți au deplâns abdicarea forțată a regelui Mihai I și au luat apoi istoria așa cum au putut. Generația mea nu a mai fost crescută, însă, cu ideea monarhică, dar prin lecturi și reflecții și-a dat seama de adevăruri estompate de propaganda oficială.
Era clar că manualele ce rămâneau la separări logice între guvernarea de către unul, de către mai mulți și de către toți nu trebuie luate ca literă de evanghelie. Percepeam că și atunci când guvernează în principiu toți, se poate ajunge să guverneze o șleahtă sau să nu guverneze nici unul. Generația de studenți din jurul lui 1968 avea percepția vie că “viclenia istoriei”, cum ar spune Hegel, este realitatea.
Această generație a sesizat iute că țările rămase monarhii la capătul Primului și al celui de Al Doilea Război Mondial nu sunt în urmă în scala dezvoltării și a nivelului de civilizație, cum se spunea. Dimpotrivă, unele sunt în față.
După 1966, citind istorie factuală în marile biblioteci, ne-am dat seama că modernizarea României, atâta câtă s-a făcut, a avut loc mai ales în perioada regalității. Monarhia a impulsionat modernizarea și a împins-o cât s-a putut de departe. Ea a avut un rol imens în recunoașterea politică a țării și  în cultivarea demnității persoanei și a demnității naționale.
Așa stând lucrurile, atitudinea celor mai mulți din generație, în privința ideii monarhice, era mai curând deschisă spre discuție la orice oră, fără ca aceasta să însemne militantism. Atitudinea mea a rămas aceasta și peste ani.
Pe traseul rolurilor mele publice am avut ocazia să fiu în preajma regelui Mihai la ceremonii, desigur. L-am întâlnit însă și  în mod nemijlocit, pentru discuții directe, aș spune, de cel puțin trei ori.
Ca rector al Universității “Babeș-Bolyai”, am inițiat invitarea regelui în Aula Magna, în 2001, pentru a-i decerna titlul de doctor honoris causa extraordinar. În definitiv, aveam în vedere contribuția Casei Regale la istoria instituției – de la discursul regelui Ferdinand la inaugurarea universității românești din 1919, la însoțirea de către Voievodul de Alba Iulia a regelui Carol al II-la la inaugurarea Colegiului Academic din Cluj și la, desigur, impactul Casei Regale în istoria ulterioară. Universitatea clujeană a fost prima instituție publică din România care l-a invitat pe rege în cadrul oficial, după nefericitele interdicții de întoarcere în țară a fostului monarh.
Regele a uimit venind la Cluj-Napoca, degajat și cu alura unui sportiv, de la Săvârșin, la optzeci de ani, la volanul automobilului. A mai uimit prin  discursul său impecabil, în care a amintit că este vorba de o “universitate imperială” – gândindu-se, firește, la începuturile acesteia deja în proiectele Mariei Tereza și la ceea ce a urmat în istoria universitară clujeană. A uimit apoi printr-un gest aparte.
Cum era de așteptat, în ziua respectivă au venit spre locul ceremoniei sute de oameni din toate părțile Transilvaniei – mulți dintre ei monarhiști care trecuseră prin închisori pentru fidelitatea nestrămutată față de rege. La propunerea mea de a organiza, după ceremonie, o întâlnire a regelui cu oamenii veniți, propunere pe care am adresat-o unei doamne care decidea orarul regelui, aceasta a refuzat categoric. După multe insistențe, nereușind, mi-am luat permisiunea de a-l informa pe rege, chiar dacă eram la dineu. Regele s-a ridicat pe loc de la masă și a mers în mijlocul sutelor de oameni, cu care a discutat atent și care, firește, s-au bucurat enorm.
L-am întâlnit nemijlocit pe rege în calitate de președinte al PNȚCD, la invitația majestății sale, pentru o discuție asupra situației politice. Cunoștea amănunțit această situație. A tratat cu umor exemplar formularea dintr-un interviu, aflat pe biroul său, al unui venerabil președinte al partidului, care a vorbit de regină în termeni de “doamna”, “soția regelui”.
L-am întâlnit, de asemenea, ca ministru al afacerilor externe, în 2012, fiind invitat la o întâlnire a majestății sale cu ambasadori ai marilor puteri. Prestigiul de care se bucura și precisa abordare a problemelor de politică internațională se impuneau din prima clipă.
Desigur, însă, că întrebarea care are nevoie de răspuns direct se pune cu privire la ce este mai potrivit pentru România – o republică de felul celei în funcțiune sau o monarhie promițătoare. Se înțelege din capul locului că dezlegarea întrebării trece printr-o decizie luată constituțional de către poporul român. În împrejurările istorice cunoscute, aceasta s-a dat, totuși, până acum, mai mult indirect. Ceea ce se poate spune în acest moment, poate cu accente mai apăsate decât cu luni și ani în urmă, este că, pe de o parte, s-au prăbușit, cel puțin pentru România, o seamă de argumente folosite multă vreme împotriva ideii monarhice și, pe de altă parte, s-au profilat mai clar noi argumente pentru idee.
Bunăoară, argumentul oarecum clasic împotriva monarhiei că ea ar implica o limitare a democrației a căzut. Fapt este că adesea s-au atins democratizări mai funcționale în monarhii decât în republici. În fond, nu numai monarhiile depind de calitatea culturală, cetățenească și umană a întâiului stătător printre cetățeni, ci și republicile. Democrația rămâne, cum atestă multe exemple,  o cochilie goală dacă pozițiile de decizie în stat se ocupă cu oameni nepotriviți – ca pregătire, atitudine cetățenească, anvergură umană.
A căzut, între timp, și argumentul costurilor mai mari ale monarhiei față de republică. Desigur, cei care apelează la acest argument au în vedere castelele și proprietățile adunate de familii regale în timp – ceea ce este cu totul altă discuție. Bugetul personal al suveranului este, în mod normal, de multă vreme separat de bugetul public. În orice caz, dincoace de discuția asupra proprietăților constituite istoric, ce trebuie purtată spre a nu lăsa nimic nelămurit, costurile directe ale unei președinții, cel puțin așa cum este ea înțeleasă în țările europene, nu sunt mai mici decât ale unei monarhii. Pretențiile și curtea unei președinții nu sunt mai modeste, ci din contră. Se poate face un calcul. Nu mai vorbim de costurile pe care le-aș numi implicate. Să privim lucrurile în față: o monarhie care ar proceda meritocratic nu ar fi așa de păguboasă ca o președinție care umple funcțiile publice cu nepricepuți, pentru a constata apoi, destul de curând, că nu a reușit aproape nimic. Mai nou, nici simpla absorbție de bani puși la dispoziție nu reușește, ca să nu ne mai referim la dezorientarea și starea serviciilor publice.
Se argumentează că votul popular trebuie să decidă în alternativa „monarhie sau republică?”. Argumentul este corect, căci nu există legitimitate fără vot popular majoritar. Numai că în România mai trebuie făcuți, cu totul altfel decât până acum, cel puțin doi pași.
Primul este informarea nedistorsionată a populației asupra alternativelor care sunt în joc. Și democrațiile mature au probleme cu informarea populației, care nu este suficientă, ceea ce face ca rezultatele scrutinurilor să fie chestionabile. Doar că acele democrații recunosc problema și fac eforturi să o rezolve. Democrația din România are și la ora de față o problemă cât casa cu informarea populației: nimeni nu se ocupă de ea, preferându-se vizibil perpetuarea confuziilor.
Al doilea pas este realizarea corectă a sondajelor. Nu intrăm în analiza metodologiei acestora, pe care, de altfel, astăzi, orice absolvent răsărit de sociologie, economie, drept, psihologie, o cunoaște și-și dă seama cât și în ce locuri se trișează, de fapt. Spus simplu, în România este excesiv de mare condiționarea voturilor prin sărăcirea informării și la fel de mare manipularea prin sondaje.
În România s-a reactualizat o problemă cu trecut considerabil: sunt presiuni la renunțare în fapt la pluralism, în favoarea controlului monocolor al președinției, guvernului, justiției, legislativului. Nu vreau să expun aici largi analize teoretice ale temei pluralismului și echilibrului puterilor în stat. Dar exemplele istoriei, și mai vehi și recente, atestă limpede că numai o Românie care distribuie puterea pe mai multe forțe politice și scoate instituțiile de forță ale statului din sistemul primitiv al numirilor unipersonale este sustenabilă. Altfel, cu toate ramurile puterii de aceeași culoare, cu deformarea cadrului instituțional pentru numiri unipersonale, nu vine nicidecum democrație, ci tot un autoritarism anacronic și generator de înapoiere.
Așa cum stau lucrurile, acum monarhia promite să fie mai capabilă decât republica să salveze pluralismul. Așezarea ei deasupra partidelor creează, se înțelege, o premisă pentru aceasta.
Nu putem fi, însă, utopici. Și monarhia și republica depind de calibrul persoanelor care ajung la vârf. Simplul fapt că cineva a câștigat alegerile nu mai este garanția că democrația a fost împlinită sau va da rezultate. După cum nici oferta monarhică nu trebuie să conteze doar pe faptul că republica are dificultăți cu selectarea de responsabili potriviți. Și această ofertă trebuie să se preocupe de valoarea probată a celor pe care îi aduce în față. Istoria ultimelor secole confirmă un adevăr care se bucură de prea puțină atenție, anume, că orice soluție, monarhia sau republica, devine câștigătoare cu decidenți de valoare și dezagreabilă cu neaveniți deveniți vătafi ai celorlalți.
România mai are încă de smuls din egoism rudimentar o mare parte a societății. În particular, este evident că nu pot duce țara înainte decidenți care se ocupă în primul rând de propria avere, apoi de numirea propriilor amici și acoliți și, în general, de a organiza dominația propriului partid. Politica include preluarea puterii în urma unei competiții, dar dacă puterea este socotită numai rezultat al competiției și este exercitată doar pentru a-i satisface pe ai tăi, nu iese mare lucru, Cum se constată de multă vreme la noi, înainte și după 1989! Teoretic, un rege vine cu o formație culturală mai orientată spre interesul public, iar în România, ca fapt istoric, cultura celor care au ajuns regi devotați interesului public a fost mai solidă. Orice ar fi, însă, rege sau președinte, și unul și altul trebuie să considere ca primordiala obligație servirea cu pricepere și cu viziune a interesului public și nu aranjarea alor săi,.
Se spune că România poate lua orice decizie, dar marile puteri vor hotărî. De multe ori este adevărat, dar nu totdeauna. Dacă este vorba de interesele de neignorat ale marilor puteri, atunci se poate cel puțin asuma că o Românie care și-a găsit coerența și demnitatea este de preferat uneia aflată într-o derivă ce pare că, în fapt, nu s-a terminat. Pe de altă parte, este misiunea naturală a unei diplomații echipate cu oameni care pricep în profunzime istoria și sunt capabili de inovație să facă acceptată soluția pe care și-o dă poporul român. Aceasta, din capul locului, nu poate fi decât alta decât diplomația acefală și mimetică de astăzi, care inspiră, firește, pesimism.
Andrei Marga

About the author

redactia

Leave a Comment