Cultură&Social Ştiri

Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti

Written by redactia

Deşi pe 15 ianuarie românii îl celebrează pe Eminescu poetul, activitatea de jurnalist a lui Eminescu a fost una la fel de bogată.

Cel mai mare poet român toate timpurile, Mihai Eminescu, este, fără tăgadă, şi cel mai important gazetar al istoriei noastre, atât pentru acurateţea cuvântului folosit, a stilului său inconfundabil, cât mai ales pentru perenitatea adevărurilor aşternute pe hârtie.

Dacă la opera sa literară criticii aproape că nu mai au nimic de adăugat, deoarece fiecare cuvânt din cele peste 2 200 folosite de el, fiecare vers, fiecare rimă ori mesaj poetic au fost întoarse pe toate feţele, despre lucrarea jurnalistică eminesciană se mai poate glosa încă mult până la descifrarea tuturor tainelor. Mari cărturari, ca Titu Maiorescu, Alexandru Perpesissicius, Dimitrie Vatamaniuc (în cele 9 Caiete Eminescu) şi o pleiadă de alţi exegeţi ni l-au prezentat pe geniul de la Ipoteşti în toată altitudinea lui spirituală. Însă despre jurnalistica practicată de primul-redactor de la oficiosul conservator „Timpul” au scris doar câţiva dintre cei mai avizaţi.

Una dintre personalităţile noastre care s-a aplecat asupra operei publicistice a lui Eminescu a fost regretatul academician Gheorghe Bulgăr, discipol al lui Tudor Vianu şi autor de dicţionare de sinonime, care a scris şi tipărit, în anul 1973, „Icoane vechi şi Icoane nouă”. La puţină vreme, publicistica lui Eminescu a fost analizată şi de profesorul ieşean Vasile Nichita, însă dintr-o altă perspectivă, mai de stânga, care a scos un tom despre gândirea economică a redactorului-şef de la „Timpul”.

Imediat ce Republica Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de imperiul sovietic, în 31 august 1989, la Editura „Moldova” din Chişinău avea să apară, în 1990, o carte voluminoasă intitulată „Mihai Eminescu – Publicistică”, ajunsă rapid şi la distribuitorii de carte din Focşani. Este o lucrare bine legată, o adevărată comoară de limbă şi simţire românească.

Analist profund

În publicistică, editorialistul Eminescu – analistul profund al vieţii noastre politice, administrative, economice, culturale, al politicii noastre externe, observatorul fin şi criticul moravurilor şi năravurilor celor din clasele sus puse, ale conţopiştilor care mergeau la Paris să-nveţe „la gât cravatei cum se leagă nodul”- ne-a lăsat o moştenire la fel de bogată şi valoroasă ca şi în poezie. Însuşi „divinul critic”, George Călinescu, afirmă că Eminescu este egal cu sine atât în poezie, cât şi în jurnalistică.

Ziarul TimpulArticolele sale pe teme de economie constituie un model de analiză lucidă asupra cauzelor pentru care România contemporană lui era atât de mult rămasă în urmă sub raportul dezvoltării forţelor şi mijloacelor de producţie şi, pe cale de consecinţă, al nivelului de trai al majorităţii populaţiei formată atunci în proporţie de peste 90 % din ţărănime. Priceperea lui Eminescu la problemele economice, îndeosebi la cele agrare, nu o putea pune nimeni la îndoială după cei îi apăreau în pagini de la Timpul acele articole vizionare. Şi, în acele vremuri, Principatele Române aveau mari economişti, precum Dionisie Pop Marţian, Ion Ghica, Petre Aurelian, Petre P. Carp. Mai târziu, marele critic literar Şerban Cioculescu avea să observe, pe bună dreptate, că „Economismul este de fapt marea revelaţie a ziaristicii eminesciene, un economist în curent cu doctrinele curente, agonisire a studiilor berlineze”.

Vorbind de vizionarismul lui Eminescu în problema agrară,merită reţinută analiza sa privind consecinţele fărâmiţării proprietăţii funciare, nenorocire care se întâmplă şi la început de Mileniu III, cu urmări devastatoare asupra nivelului producţiei şi productivităţii rezultată predominant din munca manuală. Spunea Eminescu în articolul „Soluţia problemelor noastre sociale” că divizarea proprietăţii după numărul de moştenitori îl lasă pe fiecare după câteva generaţii cu doar câţiva stânjeni de pământ (între 1,96 şi 2,23 mp, în funcţie de provincie istorică), „prea puţin pentru a trăi şi prea mult pentru a muri”.

Pe vremea lui, arendăşia era o practică sistematică a lucrării pământului, iar cei care aveau această îndeletnicire (mai hapsâni decât vechilii de tipul Dinu Păturică), prin „întocmelile agricole au făcut robirea ţăranului”.

Eminescu ştia ca nimeni altul durerea ţăranului şi nu-i acuza pe boierii de viţă veche. Dimpotrivă. „Boierul vechi era ţărănos şi ţăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el”. O frază de asemenea frumuseţe stilistică privitoare la ruralul românesc precapitalist nu se întâlneşte nici măcar în literatura semănătoristă sau poporanistă unde au excelat scriitori de mare talent. În anii studenţiei sale la Berlin şi la Viena,

Eminescu s-a documentat cu acribie în privinţa mersului economiei nemţeşti şi a stării sociale a germanilor şi austriecilor, ajungând la concluzia, aşternută în articolele sale, că industria este singura cale de depăşire a stării de subdezvoltare.

Un condeier polivalent

În toată activitatea sa publicistică, Eminescu a fost un condeier polivalent. O spune marele Perpessicius într-un număr al Revistei Manuscriptum din anul 1979: „Nici una din problemele politice, sociale şi economice, care dirijează viaţa unui popor, nu i-a fost absentă, şi nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală”.

Dar cât din ce a scris el în publicistică nu este de actualitate? Lăsăm cititorului să observe dacă Eminescu gazetarul din anii 1870-1883 este de actualitate şi după decembrie 1989. În urmă cu 130-140 de ani, el scria:

– „Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat”; – „Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat”;
– „Orice zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă” (neologisme – n.a.);
– „Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”;
– „Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”;
– „Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”;
– „Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”.

Portret adevărat cu Mihai Eminescu

Da, ziaristul Eminescu a fost un critic aspru al racilelor din societate, un polemist cum încă nu s-a mai născut altul de la el şi până astăzi. A fost necruţător cu lipsa de cultură, linguşirea şi servilismul faţă de mărimile zile, cu câştigul fără muncă. Articole precum „Ecuilibrul” („Timpul” din 22 şi 29 aprilie 1870, când lucra la foaia obscură „Curierul de Iaşi”, dar pentru el nu conta unde scrie, conta ce scrie), „Puterile vii ale naţiei” – 22 septembrie 1886), „Idealul unităţii politice a românilor” (17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876 apărute în format foileton), „Abecedarul nostru economic” (21 decembrie 1877), „Credinţa în trăinicia poporului român” (10 februarie 1878) sunt câteva din miile de pagini de jurnalism făcut la lumina credinţei în mai bine pentru naţia căreia îi aparţine.

Eminescu a respectat cu sfinţenie normele gramaticii Limbii Române şi avea o vorbă a lui: Cine stâlceşte limba strămoşilor să nu îndrăznească a se apuca de scris; să nu se atingă de creion sau de pană şi călimară.

Dacă în vremea lui Eminescu erau la modă d’alde furculision şi lingurision, astăzi limba noastră este impregnată de englezisme de baltă şi tinde la calâpuri de genul implementare, prioritizare, target, snak-bar şi multe alte bazaconii lingvistice. Revin însă şi spun: cine vrea să înveţe ce înseamnă izvor de limbă şi stil, şi priză la cititori, să se adape de la publicistica eminesciană. Eminescu a fost un bijutier al limbii romane nu numai în poezie, ci şi în proză şi publicistică.

Articol relatat de ziarul Adevărul. Autor: Radu Borcea

About the author

redactia

Leave a Comment