Sala de aşteptare - G. Schwartz

Călăuza

Written by redactia

Vă mai amintiţi filmul lui Tarkovski? Dacă vreţi să vi-l reactualizaţi în faţa ochilor, nu trebuie decât să treceţi prin numeroase locuri dintr-una dintre cele mai dăruite de Dumnezeu ţări din lume: România. O ţară cu câmpii, dealuri, munţi, lacuri, peşteri, ieşire la mare, deltă şi câte şi mai câte. Toate numai bune de vizitat, toate minunate până au ajuns „în administrarea” oamenilor. Care au administrat-o atât de bine încât o asemenea ţară – care ar putea trăi din turism cât puţine altele – nu este capabilă să pună în valoare ceea ce a fost înzestrată.

Am fost, zilele trecute, într-o călătorie scriitoricească la o întâlnire cu confraţii din Timiş şi Caraş. Aşa am ajuns în Munţii Banatului. Unde am vizitat celebrul teatru din Oraviţa, unde gazda a uitat să vină… În sfârşit, un teatru renovat, dar un teatru fără stagiune, fără actori. Am trecut printre peisaje cu adevărat extraordinare, am (re)văzut ce a mai rămas din sanatoriul de la Marila, un decor perfect pentru un film de război, unde tot ce nu s-a furat se transformă în ruină; am fost la Anina, o localitate unde oamenii nu văd nici o perspectivă de viitor şi trăiesc din amintirea unei localităţi miniere cu viaţa plină de primejdii în trecut, dar, totuşi, cu viaţă. Am fost la Rudăria, am văzut morile de apă, munţii, vegetaţia, am respirat un aer curat. Ni s-a povestit despre marile personalităţi istorice ce au venit de departe pentru a se trata de plămâni. Au venit… Totul la trecut.

Pe şosele puţină circulaţie, în localităţi puţini oameni. Peisajul din Călăuza lui Tarkovski. Acelaşi decor sumbru ca pe Valea Jiului. Ca în atâtea locuri mirifice din România.

Mi-am adus aminte de ţări care au mult mai puţin de arătat, însă ţări unde fiecare dâmb este amenajat pentru excursionişti, unde fiecare clădire veche este valorificată drept muzeu, unde peste tot te îmbie indicatoare spre locuri demne de a fi văzute. Unde există monumente puse în valoare, unde fruntaşii din istoria locului au case memoriale, unde se organizează întâmplări culturale apte să atragă turişti de pe toate meridianele. Unde administraţiile locale încasează sume considerabile de la cei ce se înghesuie să vină să admire ceea ce li se oferă. Şi astea toate în ţări care au mult mai puţin de arătat unor excursionişti decât în ţara numită România.

Susţin – şi voi susţine cât voi putea! – că România este una dintre cele mai dăruite de Dumnezeu ţări din lume. O ţară cu câmpii, dealuri, munţi, ieşire la mare, deltă şi câte şi mai câte. Toate minunate până au ajuns „în administrarea” oamenilor. Care au administrat-o atât de bine încât o asemenea ţară – care ar putea trăi din turism cât puţine altele – nu este capabilă să pună în valoare ceea ce are. Şi care nu se sfiieşte să dorească din toate părţile ei să devină capitală culturală europeană.

M-am plimbat printre dealuri, prin păduri, lacuri şi cascade, am respirat aerul cel mai curat, am încercat să-mi alung din memorie ruinele unei civilizaţii distruse, peisajul din filmul lui Tarkovski. Doar că aceasta nu este o soluţie. Cel puţin nu pentru localnici.

Şi nici pentru ţara numită România. Nici pentru comunităţile cărora ministerele succesive ale turismului nu le-au oferit nici o strategie reală de dezvoltare.

Noroc doar că natura nu s-a luat aici după ineficienţa oamenilor.

Gheorghe SCHWARTZ

About the author

redactia

Leave a Comment