Blog Sala de aşteptare - G. Schwartz

Despre solidaritate, dar, mai ales, despre lipsa de solidaritate

Written by redactia

În iarnă, am venit acasă din străinătate cu avionul. Era chiar în perioada unor mari instabilităţi meteo şi cursa noastră a plecat cu o întârziere de vreo opt ore. În tot acel timp, am stat în sala de pornire a aeroportului şi am primit, cam din două în două ore, câte o sticlă de apă şi mâncare.

Nimeni nu poate fi făcut vinovat de intemperii, nici guvernul, nici parlamentul, nimeni. Dar depinde cum ne purtăm în momentele mai dificile în care nimerim.

Zilele trecute, în timpul codului roşu de caniculă accentuată, am citit în presa scrisă şi am văzut pe micul ecran peripeţiile unor nefericiţi care au plecat de la Arad cu trenul la Marea Neagră. (În Arad avem un aeroport fără nici o cursă de pasageri, în Arad avem abia un început de autostradă, aşa că pentru multă lume,trenul rămâne unica soluţie.) Şi am aflat din mass-media că acceleratul Arad – Mangalia a făcut peste 24 ore până la destinaţie. Nu am să scriu aici despre un mers al trenurilor româneşti mult, mult mai lent decât acum cinzeci de ani, despre faptul că, din cauza halului în care se află garniturile, nu mai avem trenuri directe până în celălalt capăt al Europei (acum treizeci de ani am avut, dar, e drept, atunci n-am avut paşapoarte), n-am să amintesc aici că vara trenurile noastre întârzie pentru că şinele se dilată la caniculă (numai în România?), iar iarna trenurile noastre întârzie din cauza zăpezii, deci trenurile noastre întârzie mai totdeauna, aşa că, măcar în privinţa aceasta, la noi iarna e ca vara. Şi n-am să mă refer nici la faptul că, în aceste condiţii, tarifele de călătorie sunt tot mai apropiate de cele din apus.

Dar să revin la trenul care a dus câteva sute de oameni în concediul binemeritat. Undeva, pe Valea Jiului, a fost un incident, trenul a trebuit să fie redirecţionat pe alte rute şi aşa s-a ajuns la marea întârziere. Nimeni nu poate fi făcut vinovat de intemperii, nici guvernul, nici parlamentul, nimeni. Dar depinde cum ne purtăm în momentele mai dificile în care nimerim. Şi, din păcate, exact acolo nu vom întâlni urmă de solidaritate umană.

În trenul cu pricina, s-a difuzat în presă, nu funcţiona aerul condiţionat şi, ceea ce era şi mai grav, toaletele erau înfundate. Mai marii C.F.R.- ului n-au dat dispoziţie să li se împartă oamenilor, mulţi cu copii mici, apă şi sandviciuri, în schimb, personalul din tren a vândut o sticlă de apă cu 50 (cinzeci) lei, iar preţurile de la vagonul restaurant brusc s-au dublat. Iar când, în sfârşit, oamenii au ajuns storşi la destinaţie, li s-a spus, ca de obicei, „Mulţumim pentru înţelegere!”.

Nimeni nu este de vină de caniculă sau de ger, dar cineva este de vină că instalaţiile nu funcţionează şi, mai ales, că, în loc să se vină în sprijinul călătorilor, se profită de ei, în cel mai neruşinat mod. După care se ameninţă cu greva că salariile sunt prea mici. Unde este sala de aşteptare de pe aeroportul unde ni s-au oferit apă şi mâncare şi unde am putut sta în condiţii decente? Se pare că (încă) foarte departe de noi.

La întâmplarea aceasta am tot aşteptat să se anunţe, tot prin mass-media, sancţiunile date celor ce au abuzat de necazul oamenilor de care ar fi trebuit să aibă grijă. Acum aştept să se anunţe, tot prin mass-media, sancţiunile aplicate celor ce tolerează asemenea comportament lipsit de cea mai elementară solidaritate umană.

Se pare că degeaba aştept.

Gheorghe SCHWARTZ

About the author

redactia

Leave a Comment