Blog Idei noi - Andrei Marga

Când comunicăm?

Written by redactia

Recent, câțiva străini reveniţi pe aceste meleaguri erau uluiți de cantitatea de zvonuri, bârfe și atacuri din declarații publice și mărturiseau că după două zile au renunțat să urmărească ce se întâmplă. Credința lor că media asigură comunicarea s-a simțit, și ea, contrazisă.

Observația ar putea suscita,singură, o reflecție asupra comunicării. Nu mai insist asupra faptului că aparținem democrațiilor actuale, iar democrația este legată de un anume fel de comunicare – ceea ce ar putea pune pe gânduri. Plec însă de la observația că, la noi, despre comunicare se discută acum la fel de mult ca și despre politică sau economie. Comunicarea a devenit specializare universitară și sunt rațiuni să ne imaginăm că o cultură a comunicării a prins deja rădăcini. Dar mă tem că, dacă vom persevera cu examinarea, vom întâlni doar încă un paradox. După ce avem tot mai mulți politologi, dar politica o duce din rău în mai rău, tot mai mulți economiști, dar economia indigenă este în cea mai gravă criză, tot mai mulți istorici, dar operele ce contează se dau în altă parte, vom constata că avem absolvenți de studii de comunicare ca niciodată, dar în jur proliferează monologuri. În societate,de fapt,sporește producția de vorbe;prea rar se schimbă argumente în vederea unei decizii filtrate de diferite minți.

Se ştie însă ce este  comunicarea? Este aceasta distinsă de alte acțiuni (de comerțul cu produse, de agitații de orice fel, de vociferări,de imprecații etc.)? De fapt, când comunicăm?   Dau aici un răspuns succint, la capătul a trei precizări.

Se poate privi comunicarea pornind de la ceea ce vedem în jur: circulă informații, se emit păreri, se poartă discuții. Putem proceda empiric și admite că aceasta este comunicare, iar ea constă din transmiterea unei informații. Adresantul informației poate da din cap, semnalizând ceva sau altceva, dar este treaba lui ce impresie are – el a fost doar informat! Lui nu i s-a cerut în vreun chip părerea.

Or, tocmai aici se deschide problema.Se crede că se comunică, atunci când adresantul este fixat în tăcere sau ignorat. Nu cumva comunicarea este, totuși, mult mai mult decât a-l lua în ținta verbiajului pe adresant,nu cumva ea înseamnă ceva ce se atinge împreună cu acesta?În orice caz, reducerea comunicării la o informare oarecare este atât de răspândită, încât se justifică întrebarea dacă nu suntem în fapto societate în care se transmit informații, se mobilizează unii contra altora, se caută zgomotos țapi ispășitori, dar comunicarea este prea puțină.

Se cuvine procedat, desigur, altfel. Putem, bunăoară, proceda întrebându-ne “de ce comunicăm?” în societate și observând că o facem pentru a-l convinge pe celălalt să coopereze. Adică, plecând de la scopul comunicării – care este atingerea “înțelegerii” a cel puțin doi subiecți capabili de vorbire și acțiune asupra a ceva. Oricare ar fi “presiunea intereselor” și a culturii superficiale din preajmă, rămân la părerea că este mai deschizător de perspectivă să plecăm de la scop pentru a înțelege comunicarea. În definitiv, aceasta este – alături de formarea democratică a voinței, de justiție, de morală, de literatură și artă – printre activitățile ce se înțeleg numai dacă se ia în seamă telosul lor. Dacă procedăm empiric,nu vom putea distinge niciodată precis între flecăreală, informare, discuție oarecare  și comunicare. Comunicarea se înțelege pornind de la scop, desigur nu de la scopuri exterioare, ci de la scopul exprimărilor – acela al obținerii înțelegerii dintre vorbitor și interlocutor.

Există, însă, înțelegere și înțelegere. Pe lume sunt cutremure, iar eu înțeleg astfel de fatalități, chiar dacă le regret. Pe lume se produc crime oribile și înțeleg știrile, deși faptul mă revoltă. Pe lume sunt autorități care nu iau nici o decizie sau iau decizii aberante şi înţeleg ce se petrece, chiar dacă sunt nemulțumit. Între asemenea “înțelegeri” și înțelegerea care este scopul comunicării rămâne o diferență netă. În fapt, comunicarea are ca scop mai mult decât preluarea conotației exacte, mai mult chiar și decât interiorizarea unei informații – ea țintește la acea înțelegere ce presupune “acordul explicit și neconstrâns” dintre cei doi.

În viață, știm prea bine, nu toți vorbitorii se exprimă pentru a obține înțelegerea cu ceilalți. Unii sunt preocupaţi să stârnească îndoieli, să provoace diversiuni, să impună falsuri, să atace. Cum putem privi exprimarea cu rea intenție, calomnia, falsificarea agresivă? Uneori acestea domină comunicarea în așa măsură, încât unii îşi pierd capul și riscă generalizări dintre cele mai grave: lumea ar fi dominată de ermetism, înțelegerea cu altul nu ar fi posibilă, solitudinea vieții este indepasabilă. Există filosofii pe acest leitmotiv, distribuite cu exaltare și prizate cu apetit la noi.Sunt de părere că generalizări atât de puternice nu au o bază suficientă, din motivul simplu că în viață se pot întâlni și numeroase situații de acord explicit și neconstrâns între oameni.

Putem vorbi, totuși, și nu avem cum să ocolim faptele, de „maladii ale comunicării”. De pildă, cineva întreține ceața cu formulări ambigue („suntem afectați de conflictele din regiune!”) sau invocă fapte selectate convenabil („știm mai bine cum stau lucrurile, căci avem situația finanțelor!”) ori însuşiri îndoielnice (“știți doar cum sunt, căci mă cunoașteți!”). Sau pretinde că are acordul altora (“toată lumea bună este de această părere!”), când mulți gândesc invers. Sau pretinde acces rezervat la adevăr (“știu eu cum arată lucrurile, că doar am o funcție!”) și-și declamă certitudinile de mucava. Astfel de situații, și derivatele lor, sunt cercetate astăzi precis în “patologia comunicării”, care, pe fondul eșecurilor din jur, s-ar cuveni luată în serios.

Cum deosebim între normal și patologic în domeniul comunicării? Habermas (în Vorstudien und Ergänzungen zur Theorie des kommunikativen Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986) a arătat concludent că nici criteriul statistic (ceea ce se petrece mai frecvent este normal), nici criteriul clinic (boala somatică poate fi baza unei analogii), nici criteriul culturalist (este normal ceea ce este ritualizat în comportamente) nu permit deosebirea riguroasă (p.227). Este nevoie de un criteriu solid, luat din comunicarea însăși.

A doua mea precizare este aceea că în actele de vorbire prin care ajungem la înțelegere este mai mult decât exprimare verbală: este, adică, o acțiune ea însăși complexă cuprinsă în vorbirea însăși. Această complexitate se captează observând din capul locului ce pretindem, dat fiind  scopul comunicării, atunci când exprimăm cea mai simplă propoziție. În fapt, ce “pretenții” ridicăm odată cu exprimarea unei propoziţii – să zicem “toamna este aproape” – fără să le explicităm neapărat?

La un inventar,pe care fiecare îl poate întocmi, se observă că ridicăm “pretenția de inteligibilitate a exprimării” (că limbajul în care ne exprimăm este accesibil, nu derutant), de “veracitate a vorbitorului” (că spunem ceea ce efectiv gândim, nu altceva), de “adevăr al conținutului propozițional” (în raport cu datele factuale), de “justețe a interacțiunii cu interlocutorul” (că îl tratăm cu respect, ca partener, nu ca obiect manipulabil). Toate aceste pretenții sunt ridicate odată cu cea mai simplă exprimare. Nu doar unele sau altele! De aceea, comunicarea este mult mai complicată decât simpla verbalizare și chiar decât informarea. Ceea ce înseamnă că în comunicare contează nu doar ceea ce se spune, ci și o seamă de componente performative ce nu se explicitează neapărat, dar rămân prezente.

“Maladiile comunicării” se lasă listate, desigur, recoltându-le din viață, căci se petrec și, din nefericire, sunt frecvente. Dacă asculți,fie și numai o oră,plângerile oamenilor privind viața lor în raport cu administrația,cu ceilalți, îți dai seama repede cât de extinse sunt aceste maladii (pe lângă altele, de alte naturi, firește). Ele pot fi descrise  plecând de la cele patru pretenții pe care le ridicăm când vorbim,ca tot atâtea feluri de neacoperire(“de suspendare a satisfacerii”, se spune în pragmatica de azi),a respectivelor pretenții.

Iau câteva exemple din experiența din jur. De pildă, atunci când vorbitorul recurge la termeni dintr-o altă limbă, deși ar putea exprima ce gândește în limba pe care o stăpânește auditoriul; când“omul de știință” nu-și prezintă cercetările în termenii comunicării generale, căci nu are nimic de spus, sau recurge la formulări liricoide, neavând ceva propriu de spus; când vorbitorul dă formulări ambigue (“lumea contemporană devine dificilă!”), vagi (“ce propunem este conform proiectului nostru de țară!”) sau contradictorii (“problemele  României – nici infrastructura, nici investițiile, nici locurile de muncă – nu sunt deloc rezolvate, dar noi am contribuit la soluționarea lor în timpul crizei!”), în asemenea cazuri, deci, avem neacoperiri ale pretenției de inteligibilitate. Atunci când vorbitorul enunță o intenție care nu este cea reală (“vă tăiem salariile ca să vă salvăm locurile de muncă!”), când el vrea să ascundă fapte sub pretextul că nu a fost la fața locului (“nu am văzut cum s-au falsificat alegerile, căci la mine în circumscripție oamenii discutau liniștiți!”), când exprimă adeziuni la ceva doar pentru că alții o fac (“suntem pentru politica austerității decisă de autorități!”), nu se acoperă pretenția de veracitate. Atunci când ceea ce este permis (cumpărarea de pământ sau de case retrocedate sau de acțiuni, de pildă)ține de economia de piață, dar nu este accesibil decât unora, când un comentator de radio sau televiziune invocăintimitatea sa  (“vai, eu simt asta!”) sau istoria sa (“și eu am fost pe acolo!”) ca argument în caracterizarea altuia și amestecă trăiri subiective cu istoria relatată, când un șef invită la discuție confidențială persoane pe care apoi le amenință cu publicarea stenogramei sau a ceea ce el spune că are la mână despre alții, pretenția de justețe nu este acoperită. În sfârșit, atunci când se recurge la propoziții care nu se pot întemeia (“noi știm bine intențiile aceluia!”) sau nu sunt întemeiate (“stăm mai bine ca alți europeni cu economia!”), la “susțineri facile” (glume proaste, insinuări, aluzii vagi etc.) ce au consecințe, mai nou când se acuză oameni doar pe bază de denunțuri, când se recurge la sofisme –“ad hominem”,“om de paie”,“ad verecundiam”, cu mare frecvență–când se fabrică zvonuri și documente, când se recurge la minciună și când discuția este simplă ocazie de  propagandă, pretenția de adevăr este cea neacoperită.

Precizarea ultimă este că ceea ce numim, la propriu, comunicare este încă și mai complicată decât ridicarea celor patru pretenții. Căci o comunicare – adică un schimb de exprimări soldat cu înțelegerea – nu se reduce la a formula propoziții și a ridica, fie și numai tacit, pretențiile amintite: ea include și satisfacerea pretențiilor. “Inteligibilitatea” se satisface atunci când se observă că locutorul și interlocutorul dau aceeași conotație expresiilor. “Veracitatea” se satisface observând că vorbitorul nu ne minte. În materie de “adevăr” și de “justețe”, nu ajung însă niciodată observațiile pe care fiecare le poate face; aici doar argumentele confirmă sau infirmă “pretențiile”. Atunci când argumentăm un răspuns la întrebarea “este adevărată propoziția p?” avem ceea ce se numește astăzi o “argumentare teoretică” sau, cuprinzător vorbind, un “discurs teoretic”, iar când argumentăm un răspuns la întrebarea “este justă acțiunea a?” avem o “argumentare practică”, respectiv un “discurs practic”.  “Discursurile”, spre deosebire de orice acțiuni ce sunt la modul simplu comunicative, virtualizează valoarea de adevăr, respectiv valoarea de justețe a propozițiilor și acceptă doar argumente pentru a tranșa pretențiile de adevăr, respectiv de justețe. Abia în urma “discursului” – înțeles ca schimb de argumente ce tranșează întrebările doar prin forța argumentelor, în condiții de simetrie a rolurilor de vorbitor și interlocutor –  se realizează ”înțelegerea” și abia la acest nivel putem vorbi legitim de “comunicare”.

Să rămânem aici la întrebarea pe care am pus-o  în titlu: “când comunicăm?” și să dăm răspunsul: comunicăm atunci când cei implicați în schimbul de exprimări satisfac cele patru pretenții – inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul conținutului și justețea relației cu interlocutorul. Nu mai puțin! Iar cerința este valabilă deopotrivă când este vorba de comunicarea cu noi înșine în deliberarea intimă (care poate fi lucidă sau auto înşelătoare), de comunicarea cu cei apropiați (care este autentică sau aparentă) și de comunicarea publică (care este efectivă sau simplă ideologie). Așa cum se poate sesiza uşor reflectând până la capăt asupra multor vociferări și texte din jur, doar atunci și numai atunci se lasă în urmă zvonuri, bârfe și atacuri și se ajunge la comunicare propriu-zisă, care este, într-adevăr, o chestiune de viață. Soarta umanității oamenilor se joacă desigur în tehnologii, economie, administrație, politică, dar depinde de comunicare.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>

 

 

 

 

 

 

About the author

redactia

Leave a Comment